Spitalul Județean de Urgență Buzău este o unitate sanitară cu paturi, de utilitate publică cu personalitate juridică, subordonată Consiliului Judeţean Buzău, proprietate publică, care asigură servicii medicale, (preventive, curative și de recuperare) funcţionând pe principiile prevăzute în Legea nr. 95/2006 cu modificările și completările ulterioare.
Sarcina prioritară a Spitalului o reprezintă asigurarea asistenţei medicale de specialitate (spitalicească și ambulatorie). Înfiinţat în scopul de a asigura servicii medicale de specialitate, spitalul are în structura sa secţii distincte pentru tratamentul și îngrijirea pacienților cu afecţiuni clinice. Secţiile pot funcţiona în regim de spitalizare continuă sau de zi, pentru pacienţi acuţi și cronici, asigurând condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie și de prevenire a infecţiilor nozocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice. De asemenea, spitalul răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie și de prevenire a infecţiilor nozocomiale, precum și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor.
Sediul administrativ al Spitalului Judeţean de Urgenţă Buzău este situat în Bulevardul Stadionului, nr. 7, Buzău.
Spitalul Județean de Urgență Buzău colaborează cu C.J.A.S. Buzău, D.S.P.J. Buzău, Primăria Buzău, Ministerul Sănătăţii, având ca ordonator de credite Consiliul Judeţean Buzău.
Secţiile și compartimentele Spitalului posedă autorizaţii sanitare de funcţionare eliberate de Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Buzău.
În cadrul Spitalului se desfășoară activitate de educaţie medicală pentru medici, asistenţi medicali și alt personal, cu respectarea drepturilor pacienţilor, a eticii și deontologiei medicale. În cadrul Spitalului se pot desfășura activităţi de învăţământ postliceal/practică medicală sub îndrumarea personalului didactic al unităţii de învăţământ sub coordonarea și supravegherea personalului de specialitate al spitalului. Aceste activităţi sunt organizate astfel încât să consolideze calitatea actului medical, cu respectarea drepturilor pacientului, a confidenţialităţii datelor, a eticii și deontologiei medicale.
Spitalul are obligaţia de a acorda primul ajutor și asistenţă medicală de urgenţă oricarei persoane care se prezintă la spital, dacă starea sănătăţii persoanei este critică.
Spitalul va fi în permanenţă pregătit pentru asigurarea asistenţei medicale în caz de război, dezastre, atacuri teroriste, conflicte sociale și alte situaţii de criză și este obligat să participe cu toate resursele la înlăturarea efectelor.
Scurt istoric al medicinei buzoiene
La 1792 Mina Minculeasa înfiinţează la Buzău Spitalul Gârlași al treilea din Muntenia după Colţea (1702) și Pantelimon (1750). Din 1865 Spitalul Gârlași începe să funcţioneze regulat în casele lui Costache Musceleanu de pe strada Plevnei iar primăria înfiinţează în același an Comitetul sanitar compus dintr-un medic, un vaccinator și două moașe.
La 1841 orașul avea un doctor iar în 1842 își începe activitatea prima moașă comunală autorizată. La 1853 sunt consemnaţi bărbierii autorizaţi care execută operaţii de mică chirurgie iar la 1858 ia fiinţă prima farmacie a lui Ioseph Thois sub numele „La Sfânta Cruce”.
La 1864 se înfiinţează Consiliul de igienă și salubritate publică. În 1870 se înfiinţează Spitalul Judeţean care funcţionează în casele Ecaterina Vernescu - Chirculescu apoi la Spitalul Gârlași cu 6 paturi. În anul 1872 Spitalul Judeţean se mută în casele Persescu.
În anul 1895 Prefectura începe construirea noului local al Spitalului „I.C. Brătianu” Buzău, inaugurat la 14 aprilie 1896.
În anul 1880 Adolf Weber înfiinţează farmacia „La vulturul alb” al cărei proprietar devine din 1911 Gerota care în 1923 închiriază lui Lazăr Costinescu.
După 1930 aici este localul farmaciei „Crucea albă”.
Pe 8 decembrie 1907 este inaugurat noul local al Spitalului „Mina Minculeasa” (Gârlași).
În anul 1909 Dumitru Vernescu, buzoian, este primul medic român care a folosit serul doctorului Jean Nicolaidi din Paris în tratarea formelor grave de pelagră, premieră mondială la acea vreme.
În 1949 se înfiinţează la Buzău Școala sanitară iar în anul 1961 s-a construit Policlinica orășenească pe strada 23 August (N. Titulescu).
În luna februarie 1973 demarează lucrările la Spitalul Judeţean din Micro XIV, care se inaugurează în luna aprilie 1974, cu 714 paturi.
De atunci spitalul a evoluat prin diversificarea specializărilor medicale, a creșterii numărului de paturi, a achiziţionării de aparatură medicală. Vechile locaţii ale spitalelor „Gârlași” și „I.C. Brătianu” Buzău au devenit secţii exterioare.
Consiliul Județean Buzău a obținut finanțare pentru reabilitarea fostului spital „I.C. Brătianu” din Buzău și este transformat în Centrul Muzeal „I.C. Brătianu“. Clădirea a fost consolidată, modernizată și reamenajată de Consiliul Județean Buzău prin Programul Operational Regional (POR) 2014-2020. Imobilul a fost transformat într-o unitate de cultură, care funcționează ca secție exterioară a Muzeului Județean Buzău. Noul obiectiv dispune de săli care găzduiesc expoziții și alte activități culturale. În curtea interioară este amenajat unui parc.
În „Monografia municipiului Buzău” apărută în anul 2002 (coordonator și autor principal Gheorghe Petcu) sunt menţionaţi medici celebri care s-au născut sau au lucrat în spitalele buzoiene. Dintre ei amintim:
Nicolae I. Manolescu (1850-1910), medic oftalmolog care urmează specializări la Paris și Viena. Este fondator și primul președinte al Societăţii generale a medicilor din România (1897). Este întemeietorul școlii românești de oftalmologie. Periajul conjunctivitei în Trahom este cunoscut ca „procedeul Manolescu”. A fost director al Serviciului sanitar (1903-1904) organizând serviciul sanitar la nivelul întregii ţări și generalizând instituţia infirmierelor rurale. Lucrarea sa „Igiena ţăranului” primește premiul Academiei Române - 1895.
Vasile Bianu (1858-1927) medic primar, renumit chirurg la Spitalul „I.C. Brătianu” Buzău autorul lucrării „Dicţionarul sănătăţii” sau „Dicţionarul de casă” (Buzău, 1910), premiată de Academia Română cu premiul Năsturel, 1911.
Nicolae Bărdescu (1862-1937), medic, doctor în medicină și chirurgie. Fondator al Asociaţiei Medicilor din România, membru al Asociaţiei de chirurgie din Franţa și a Societăţii de urologie din Paris.
Constantin D. Constantinescu (1875-1944), medic, profesor universitar, doctor în medicină la Paris (1901). A publicat 15 lucrări de specialitate privind tratamentul chirurgical al peritonitei, herniei, fracturi etc.
Nicolae Nestorescu (1901-1969), medic, profesor microbiolog, imunolog, înfiinţează Centrul de sânge al armatei (1948) al cărui șef devine. A fost director adjunct știinţific al Institutului „Cantacuzino”, Membru corespondent al Academiei Române (1963) și președinte al Unuinii Societăţii de Știinţe Medicale. Este autor a peste 300 de lucrări știinţifice.
Mitică Popescu - Buzău (1901-1986), medic urolog. A fost șef al Serviciului de Urologie al Spitalului Militar Central unde a efectuat cercetări materializate în peste 100 de lucrări știinţifice în domeniul biologiei, urologiei, biochimiei și anatomiei patologice. Secretar general și Președinte al Societăţii de Urologie (1963-1972). Membru al Societăţii de Urologie din Franșa, Belgia, Italia, Portugalia membru de onoare al Asociaţiei chirurgilor militari din SUA și al Uniunii Medicale a Mediteranei Latine al cărei secretar general și președinte a fost (1974), laureat al Academiei Franceze de Medicină în 1961 și 1974.
Nu trebuie să uităm de marele filantrop C.A. Papadopol, președinte al Tribunalului Buzău apoi membru al Baroului buzoian. A strâns fonduri pentru înfiinţarea și dotarea cu aparatură a sălii de operaţii de la Spitalul „I.C. Brătianu” Buzău. La 21 martie 1925 pune bazele unui laborator de analize în clădirea Spitalului „Gârlași”. La 1 iunie 1928 începe activitatea Institutul de Radiologie și Fizioterapie care din 26 mai 1932 prin aprobarea Consiliului Comunal Buzău îi portă numele. Este declarat cetăţean de onoare al orașului. Din 1929 tot la iniţiativa sa ia fiinţă Serviciul Antirabic. A editat revista „Sănătatea publică”.
Vasile Voiculescu este în mod incontestabil o personalitate de excepţie în istoria neamului românesc, în istoria intelectualităţii. Cunoscut ca fiind autorul Sonetelor închipuite... prin care își adjudecă pe deplin calitatea de cel mai mare poet religios al românilor, Vasile Voiculescu este de fapt un scriitor deosebit de complex care excelează în toate genurile literare. În afară de poezie a scris piese de teatru de excepţie si a fost premiat în perioada interbelică (în 1928 primește Premiul Societăţii Scriitorilor Români), una din piesele sale a fost pusă în scenă în acea perioadă la Teatrul Naţional din București (1935 - piesa Umbra).
Având profunde convingeri religioase, Vasile Voiculescu și-a dedicat întreaga sa existenţă iubirii aproapelui și în pofida diverselor demnităţi deţinute vremelnic cum ar fi cea de Fondator și Director de programe la Radiodifuziunea Română, profesor de igienă și anatomie la Institutul Pompilian, medic al Domeniilor Coroanei, director de spital militar etc., el rămâne pe tot parcursul vieţii sale un modest dar excelent practician al medicinei de familie. Crezul său îl descoperim în „Gânduri albe" și în „Confesiunile unui medic scriitor", unde descoperim că datorită convingerilor sale mistice credea cu adevărat că medicul este cel care trebuie să mulţumească pacientului pentru că îi dă posibilitatea să facă o faptă bună. Ca o dovadă a acestei convingeri în 1940 se pensionează din funcţia de medic și pe tot parcursul existenţei sale indiferent de demnităţile deţinute a continuat să practice medicina.
Viaţa sa incluzând martiriul trăit între 1958-1962 în pușcăriile comuniste este pentru noi toţi o binecuvântare prin moștenirea spirituală inestimabilă ce ne-a lăsat-o.
Omul care a publicat „Toate leacurile la îndemână” în cinci ediţii, „Educaţia igienică a săteanului și muncitorului” și a realizat la Radiodifuziunea Română programe de educaţie sanitară pentru popor prin rubricile „De vorbă cu sătenii” și „Sfatul medicului” în cadrul emisiunii „Ora satului” a fost întemniţat pe nedrept de regimul comunist datorită convingerilor sale religioase, datorită participării la dezbaterile spirituale de la Mânăstirea Antim în cadrul mișcării „Rugul aprins”. În pușcărie îl cunoaște pe Nicolae Steinhardt, autorul de mai târziu al Jurnalului Fericirii care ni-l prezintă în această carte ca o figură luminoasă ce degaja bunătate și căldură în temniţa lugubră. Vasile Voiculescu a contribuit cu siguranţă la convertirea avocatului evreu la ortodoxie cu atâta putere încât ulterior acesta devine celebrul monah de la Rohia de care a întrebat Papa la venirea sa în România.
Ceea ce este remarcabil este că până și călăii săi și-au recunoscut în mod indirect vina de a-l fi condamnat pe nedrept prin Decizia 4444/1968 a Tribunalului Suprem care desfiinţează sentinţa de condamnare și este reabilitat post mortem.
După cum se poate constata, Vasile Voiculescu a fost, este și va fi un mare scriitor, un mare și merituos slujitor al lui Hipocrate, un sfânt modern al intelectualităţii.